Elisa Popescu.

Joi, 8 decembrie, la Cinema Victoria, în cadrul Cinematecii TIFF, a rulat drama In a better world (Danemarca, 2010), regizată de Susanne Bier. Filmul a câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 2011. Și nu e puțin lucru având în vedere cu ce producții a concurat.

In a better world (Hævnen) nu e un film ușor de digerat. Firul filmului te poartă dintr-o tabără de refugiați din Sudan într-un orășel de provincie danez. Legătura dintre aceste două lumi diametral opuse este doctorul suedez Anton.

Anton încearcă să se ajute pe sine tratând refugiații. Cu preponderență, victimele unui sadic conducător al rebelilor. Asta până când criminalul devine la rândul lui victimă și are nevoie de îngijiri medicale. În ciuda opoziției refugiaților, Anton decide să îl trateze. Dar, cu toate că este împotriva violenței indiferent de forma în care s-ar manifesta ea, după ce îl vindecă, Anton îl lasă pe mâna rudelor victimelor să îl linșeze.

Se întoarce acasă la familia lui ce se destramă încet. Constată că fiul său Elias are, din cauza înfățișării sale, probleme de adaptare în lumea meschină a copiilor perfecți. Asta până când Elias îl întâlnește pe Christian, un băiat care nu acceptă că uneori a te da bătut nu înseamnă că ești mai prejos decât ceilalți. De aceea, Christian își canalizează toată furia cauzată de moartea preamtură a mamei sale spre pedepsirea celor ce folosesc violența ca și modalitate de a se impune.

Prietenia celor doi băieți se transformă într-o legătură periculoasă, ei ajungând să confecționeze o bombă pe care o folosesc pentru a da o lecție unui om care l-a lovit pe Anton.

            Cine învață o lecție până la urmă? Rămâne să aflați.

 Acesta este un Guest Post de Elisa Popescu

]]> http://marius.wirelessisfun.com/2011/review-in-a-better-world-cinematecatiff/feed/ 0 http://marius.wirelessisfun.com/2011/review-vulcanul-cinematecatiff/ http://marius.wirelessisfun.com/2011/review-vulcanul-cinematecatiff/#comments Mon, 05 Dec 2011 05:00:19 +0000 .marius http://marius.wirelessisfun.com/?p=4345 Continue reading →]]> Acesta este un Guest Post de Elisa Popescu

Atenţie, conţine spoilere! 

Joi, 1 Decembrie, la Cinema Victoria a rulat filmul Volcano (Danemarca, 2011), în regia lui Rúnar Rúnarsson. Știind că filmul luase premiul pentru cea mai bună regie la Tiff 2011, mă așteptam să mă dea pe spate din primele secvențe. Trecând peste calitatea proastă a imaginii, peste subtitrarea în limba engleză și peste faptul că toată lumea fuma în film, Volcano m-a surprins prin cruditatea cu care prezintă tristețea ce se abate asupra unui om ajuns în momentul în care trebuie să se pensioneze. După două tentative de sinucidere și după ce află ce cred copiii despre el, Hannes hotărăște să-și schimbe comportamentul față de soția pe care a neglijat-o. Doar că se pare că această schimbare intervine prea târziu. Soția sa suferă un atac cerebral și devine o povară pentru el. Deși copiii se împotrivesc, Hannes decide să-și îngrijească acasă soția față de care a greșit, considerând că astfel se va simți mai puțin vinovat. Constată totuși că îngrijirea cuiva care e prizonier în propriul corp e sufocantă. Astfel că, într-un moment de nebunie, ajunge să-i suprime suferința.

            Rămas doar cu epava ce a fost odată barca lui de pescuit, Hannes se întreabă dacă viața lor ar fi fost altfel dacă nu ar fi erupt vulcanul de pe insula unde locuiau. 

Acesta este un Guest Post de Elisa Popescu

Ce-i de spus despre o carte slabă, decât adevărul?!

Cartea asta, ”Călătoria închipuită a trei prieteni în TransSiberian”, ar fi avut maxime șanse de reușită dacă ar fi  fost lansată într-un spital ce tratează afecțiuni de vedere. Într-un format audio-book, s-ar fi bucurat de aprecierea multor amatori de lectură din casa de surzi.

Probabil de aceea autorul a încercat ascunderea ei într-un morman de cărți în format digital, de cumpărat și de citit doar cu scule sofisticate. Pare a fi o manevră de publicare pe șest, ca și doctoranzii care, stresați că n-au suficiente articole publicate în periodice cotate ISI, bagă materiale din referate pe la reviste de mâna a șaișpea, rugându-se ca nimeni să nu bage de seamă. Paradoxalul ”Publicare în speranța că n-o să observe nimeni”, asta pare a fi.

Apoi, are o copertă urâtă. Bănuiesc că autorul a făcut imaginea aia în Paint, (el știind să scrie, domnule, nu să facă design), i-a dat salvare în ceva format tif, și când a încărcat-o pe Amazon s-a mirat că de ce culorile îi sunt invers. Că înainte era un om care stătea în zăpadă, cu capul în jos, nu o fantomă ce stătea în întuneric, cum arată acuma.

Mai departe – băgăm de seamă ca e doar o primă parte a poveștii mari, intitulată cu o comică autosuficiență „Sankt Petersburg”. Dragilor, veți găsi un singur capitol cu referire la acest oraș. Mai multe scrie despre Cluj-Napoca decât de Sankt Petersburg. Cartea-i plină de întâmplări savuroase și idei ce par adânci, nici vorbă de descrieri ale orașelor din Rusia. Te-ai aștepta la un jurnal de călătorie, văzând titlul, dar nu.

În rest, cartea-i bună. Îl cunosc personal pe autor și le cam are pe astea, cu scrisul. Prețul – deh, ce să zicem, oricum cade Euro până la Crăciun.

Poftă mare!

Autorul. [n.r. Autorul Cărţii]

***

Cunoscând-ul pe Marius Pop şi citind  preview-ul cărţii pe Amazon, publicarea articolului de mai sus nu cred că mai are nevoie de alte motivări. Eu am deja cartea, şi mă aşteaptă cuminte pe tabletă să o savurez complet cand o să am un pic de timp.

Acest articol a fost scris pentru TheSexist.ro si poate  fi citit complet pe TheSexist.ro

O glumă simpatică spunea că “femeile se îndrăgostesc de ce aud, şi bărbaţii de ce văd, de aceea femeile se machiază şi bărbaţii mint”. Evident că asta deja e level 2 legat de subiectul articolului de azi, deci să ne întoarcem la prima impresie. Când am primit subiectul articolului, am crezut că îmi va fi foarte simplu să răspund la întrebarea asta, dar apoi, cu fiecare idee care îmi trecea printre urechi, îmi dădeam seama că situația e ceva mai complexă.

Cunosc femei care se uită la mâinile unui bărbat, la unghiile acestuia, dacă sunt îngrijite, roase, murdare, femei care se uită la papucii unui bărbat, dacă sunt curaţi sau asortați cu şoseta aleasă…

Acest articol a fost scris pentru TheSexist.ro si poate  fi citit complet pe TheSexist.ro

[Trupe vazute: Zdob si Zdub, K's Choice si Guano Apes]

Acest articol a fost scris ca un guest post pentru Dan Ciulea, si il gasiti complet la linkul urmator: ciulea.ro ;-)

Rocky, puiuț superb de labrador, s-a născut la început de 2011 într-o canisă. O familie l-a cumpărat cu bună credință de la crescător și l-a primit în sânul ei așa cum fac toți iubitorii de animale: ca pe un membru cu drepturi depline.

Trei zile le-a durat bucuria. Starea generală a puiuțului a început să se deterioreze, au ajuns la noi la cabinet și s-a pus diagnosticul de parvoviroză. Parvo e o boală gravă, de cele mai multe ori mortală, produsă de un virus care ajunge în organism prin hrană contaminată, prin contactul cu fecale contaminate etc. Printre simptome se numără diareea cu sânge și voma, ambele ducând la o deshidratare puternică. Animalele tinere sunt cele mai expuse, de aceea se insistă atât de mult pe vaccinarea preventivă a puilor. Când e vorba de parvo, șansele de supraviețuire sunt 50-50, în cazuri fericite.

În dimineața când l-am văzut ultima oară, Rocky nici măcar nu mai putea să stea ridicat. Slăbise extrem, mai avea putere doar să-și rotească ochișorii după noi și să gângurească pe limba lui, uneori de durere, alteori parcă rugându-ne să facem ceva să treacă totul mai repede. E trist să vezi familia cum vine și stă lângă animal, cum îl ține de lăbuță de parcă ar ține un om de mână, cum vorbește cu el și cum speră până-n pânzele albe, timp în care tu-ți dai și sufletul din tine încercând să readuci lucrurile pe un făgaș normal.

E greu de spus exact cum anume s-a îmbolnăvit Rocky. Poate fi vina medicului, poate fi vina crescătorului – care a permis contactul puilor cu material contaminat, poate fi vina amândurora. Cert este că, în România, majoritatea crescătorilor de animale și medicii veterinari care lucrează cu ei nu respectă nici măcar pe jumătate normele domeniului în care își desfășoară activitatea.

Concret, medicul veterinar care se ocupă de canisa în care s-a născut Rocky e un idiot cu diplomă, ca mulți alții din țara asta. Vaccinul care ar fi trebuit să-l protejeze pe Rocky de parvoviroză i-a fost administrat expirat. De parcă nu ar fi fost de ajuns, medicul în cauză a mai avut și tupeul incomensurabil de a certifica vaccinul expirat punându-și parafa în carnetul de sănătate al animalului.

Medicul veterinar nu și-ar permite asemenea extravaganțe mortale dacă, subtil, nu ar primi acordul crescătorului. Dar adevărul e că nimănui nu-i pasă. Tot ce contează e ca puii să se nască, să se vândă și să aducă bani. Atât. Și ăsta e motivul pentru care vă scriu aici despre ce s-a întâmplat cu Rocky. Mulți crescători și medici veterinari nu dau doi bani pe animale, așa că aveți grijă atunci când hotărâți să vă luați un prieten patruped.

Sunt câteva lucruri de reținut:

• întotdeauna când cumpărați un animal de la crescător, faceți un efort minim și mergeți la canisă/felisă etc.; e important să vedeți în ce condiții trăiesc atât părinții puilor, mama în special, cât și puii – în cele 6-8 săptămâni înainte de adopție; există crescători care vor încerca elegant să vă convingă că nu e relevant pentru Dvs. să știți aceste lucruri sau se vor simți jigniți de neîncrederea Dvs.; nu renunțați la idee, un crescător corect nu va avea nicio problemă să vă arate exact locul, să vă ofere un scurt tur și eventual chiar să vă ofere consultanță în diverse probleme;
• nu acceptați niciodată un pui ales de crescător, e dreptul Dvs. să alegeți un puiuț dintre cei care există; am întâlnit cazuri în care crescătorul s-a prezentat la potențialul proprietar direct cu un anumit pui, lucru care este inacceptabil; Dvs. trebuie să faceți această alegere;
• atunci când cumpărați un animal de la crescător, cereți vânzatorului un document prin care își asumă oficial această poziție, adică un document în care să apară nominal ambele părți: crescător și proprietar; astfel, dacă apar probleme în perioada imediat următoare, veți putea să-i cereți socoteală;
• solicitați și verificați carnetul de sănătate al animalului și asigurați-vă că protocolul de vaccinare și deparazitare a fost respectat întocmai; de asemenea, verificați ca fiecare tratament trecut în carnet să fie însoțit de parafa unui medic veterinar, pe care îl puteți consulta cu privire la diversele tratamente aplicate, în cazul în care animalul manifestă simptome de boală în perioada imediat următoare achiziției;
• nu cumpărați animalul înainte de a-i face un control la un medic veterinar, altul decât cel agreat de crescător; interesul medicului care se ocupă de canisă este să vă vândă un cățel, așa că va spune orice e nevoie ca să vă determine să faceți achiziția; e bine să consultați și un medic care nu are nimic de câștigat sau de pierdut în urma deciziei Dvs. cu privire la animal;
• când duceți animalul la veterinar, indiferent de vârstă, asigurați-vă mereu că vaccinurile și orice alt tip de tratament administrat se află în perioada de valabilitate; chiar dacă acum vi se pare o exagerare, cereți medicului să vă arate că produsele sunt încă viabile și pot fi folosite fără a pune în pericol sănătatea animalului; am întâlnit de multe ori medici veterinari (și nu numai!) care folosesc produse expirate și justifică gestul prin aceea că produsele sunt încă bune ~6 luni de la data expirării; există un motiv pentru care produsele au termen de valabilitate, așa că trebuie respectat!
• rețineți că un medic bun și corect va fi întotdeauna deschis întrebărilor Dvs. legate de animale și va încerca să explice totul în așa fel, încât să înțelegeți despre ce e vorba chiar dacă nu aveți pregătire medicală;
• nu acceptați explicații foarte superficiale; cereți lămuriri până în momentul în care simțiți că ați înțeles ce se întâmplă cu animalul și ați înțeles modalitatea de tratament.

Guest post by Adelina Croitoru

Dragii mei prieteni, cunoscuti, necunoscuti

Va invit sa Sustineti proiectul Pot sa Invat si Eu destinat copiilor cu cancer din Iasi!!! Mai sunt 2 zile in care acest proiect poate castiga 5000 de euro pentru Realizarea unei camere de Joaca pentru cei 100 de micuti din Iasi bolnavi de cancer. Sustinere cu incredere, cu un vot, cu promovare online, cum stiti voi :)

Personal nu am văzut niciodată un copil bolnav de cancer şi nu stiu dacă mi-ar rezista sufletul să intru în lumea lor plină de contraste, de fericiri şi bucurii adunate într-o cameră de spital. Să înduri o boală a cărei finalitate nu o şt,,i fără prieteni, fără părinţi şi casa ta să devină pentru câteva luni un spital în care aproape toţi sunt ca tine: adică bolnavi. Zilele tale să fie la fel, o aşteptare de finalitate în vreun fel a ceea ce trăieşti…Iar rezultatul nu-l stie nimeni….Cred că trăind aşa ajungi să iţi fie frică, să speri mai puţin, să visezi mai gri….Am văzut însă supravieţuitori de cancer şi am surprins privirea tristă când povestesc despre lupta lor, si despre faptul că ei au avut noroc. Nu ştiu cum arată lumea lor şi sincer mi-e frică de ce aş putea să descopăr….

Cu toate scolile mele sociale nu mă cred în stare să intru în onco-pediatrie să ţin de mână un copil, zâmbindu-i, să pot să-i inspir speranţă unui suflet căruia i s-a spus că are şanse să moară. Ce pot eu să-i mai spun unui copil cu cancer care se uită în sufletul meu?? Nu ştiu cum şi mă simt neputincioasă…

DAR mă BUCUR enorm că există in România nişte oameni mici cu suflet Mare..Little People care merg in spitale şi ţin de mână copiii bolnavi şi le redau zâmbetul pe faţa obosită, care stau lângă ei până la capăt sau până la vindecare, care încearcă să aducă în spitalele din ţară servicii complementare pentru copii şi impun standarde de calitate în munca de asistare a acestor copii. Ei sunt cei care au creat Clubul Temerarilor pentru a arăta şi altor tineri bolnavi că poţi supravieţui. ei sunt cei care desfăşoară activităţi cu copiii bolnavi de cancer în Cluj, Timişoara, Iaşi, Bucureşti…Ei sunt cei care Speră, care Cred, care Luptă….

Ei sunt cei care fac ceea ce eu nu cred că aş avea putere să fac, ceea ce mulţi dintre noi nu facem . Putem totusi  sa VOTAM pentru a sprijini pe cei care fac deja acest lucru.

Din respect mare pentru ei şi munca lor, pentru cei 100 de copii din Spitalul de Onco-pediatrie din IASI, am hotărât să Sprijin proiectul Pot sa invat si eu de pe Tara lui Andrei.

http://www.taraluiandrei.ro/orasul-tau/proiecte/pot-sa-invat-si-eu_570.html

Mai sunt 2 zile de votare in care cei de la Little People au nevoie de cat mai multe voturi pentru a primi 5000 de euro pentru ca proiectul lor sa prinda viata.

Proiectul se adreseaza copiilor bolnavi de cancer intre 6 luni si 18 ani internati pe sectia de Oncopediatrie a Spitalului Clinic de Urgenta pentru Copii ,,Sfanta Maria” din Iasi. Cei de la Asociatia Little People Romania doresc sa creeze in premiera in zona Moldovei o camera performanta de joaca si terapie, la standardele spitalelor europene in ceea ce priveste igiena, siguranta si echipamentul, care sa ofere modalitati si materiale creative de educare, obiecte si mobilier de cea mai buna calitate care sa raspunda nevoilor copiilor internati pe sectia de oncopediatrie a spitalului. In anul 2000, Little People a creat un program care sa vina in sprijinul pacientilor bolnavi de cancer pediatric, recunoscut sub numele de Program de Asistenta al Pacientilor replicat in momentul de fata in toate sectiile oncopeditrice principale din tara in: Cluj, Timisoara, Bucuresti si Iasi( incepand cu data de 1 noiembrie). Doresc sa implementeye aceasta metoda “Asistenta a Pacientilor” si la acest spital Sfanta Maria” din Iasi, iar personalul specialist angajat alaturi de voluntari instruiti si coordonati de Little People sa ofere servicii de cea mai buna calitate copiilor.

Ce poti tu sa faci?

• Intri pe Tara lui Andrei http://www.taraluiandrei.ro/orasul-tau/proiecte/pot-sa-invat-si-eu_570.html
• Iti faci un cont cu Id si parola
• Votezi proiectul “Pot sa invat si eu”
• Dai la cat mai multa lume informatia pentru ca in cele 2 zile Ramase sa strangem foarte multe voturi!!!

Daca nu putem fi acolo cu cei mici si sa le fim alaturi in experienta lor, putem da un click, un vot si sa facem o diferenta in viata lor. Sunt convinsa ca nu e putin…

Multumesc din inima

Guest post by Lia Bolte

***

Stau pe terasa cafenelei New York noaptea tarziu. In mijlocul orasului… in inima Ardealului… Lumea a adormit. Se aud numai pasii gardistilor romani. Statuia lui Mathia Corvinul straluceste in bataia razelor de luna. Palatele albe ca dintii uriasi intr-o gura neagra, se inalta ca o cununa de cladiri in jurul meu. Clujul rasufla in mocneala somnului nervos. Este al meu, este al nostru, viitorul lui este in mainile noastre il dam acelor ce niciodata nu au inteles graiul vremei.

Frumos si linistit oras. Se ridica pe langa malurile Somesului care se scurge ca o durere batrana din muntii Gelaului. In mijlocul orasului catedrala gotica, romantioasa, peredestinata parca pentru piese jefuite. Din piata radiaza patru strazi largi, cu contur american, cu larma asurzitoare si cu vitrine luxoase. La stanga, ascunsa de lume, biserica romaneasca, cu sfintii albastri si cu cantecele duioase ale inimelor bune. Ratacind pe strazi arare-ori arareori ai gasit vreo inscriptie romaneasca. Doar la carciumea batranului Aciu se mai ciocnea paharul de veselie. Savantii spun ca orasul acesta era a lui Claudiu pe care burghezii colonisti germani l-au recladit cu Burg. Si numit a fost dintai Claudiopolis, iar mai tarziu Klansenburg, ca azi sa fie Cluj.

Cand eram copil ma plimbam intodeauna cu tata in livada lui Bamfy… odata familia asta feudala avea in stapanire o mare parte a orasului. Clujul locuit de conti si baroni are parca si astazi caracterul unui cuib al aristocratilor. Palatul baronilor Bamfy, cea mai arhaica si cea mai frumoasa cladire a Clujului, c-un sir de colonade a devenit astazi locul generalilor romani. Si in fata lui e azi o cofetarie de lux in care se cern amoruri intre feciorii cu par negru si unguroaicele cu ochii de foc….evolutiunue….

Universitatea…cazarmi…scoli…panouri….automobile…magazii…cabareturi….doua teatre.
Mai de mult cand chefuiau la Biasini baronii inaintea portei asteptau calesti cu sase arapi. Si pe capra vizitiul imbracat in laibar cu nasturi de argint si cu cisme de lac. Si trei zile si trei nopti au sbierat lautele si au sburat cupele de peste feresti. Si vai, daca trecea vre-un plugar „valah” n-ar fi scapat cu capul intreg. Baronii isi petreceau- era atunci povestea Clujului si de dragul betiei si clopotele calugarilor ar fi sunat.

S-au schimbat vremurile…baronii fuduli si-au baut mosiile si au pierdut pe lot averila. Au venit negutorii iscusiti cu postavuri grele, cu mezeluri, cu tiparul, cu hartia, si Clujul vechiu a disparut. Au napustit asupra orasului specualntii politai, renegatii lui Bach, imperialistii, sovinistii din Pesta, fantastii, nebunii, aventurierii. Si in loc de glasuitorul Kmeny, a sosit cu glas de persecutor, pitigoiul. Burete peste tablita vremii. A fost, a trecut, In cimitirul din Cluj, doarma somn adanc si neturburat cadavrele. Si Marini mongol pe ruinele din Crthago sa hohoteasca cat o vrea. Preotul luminei va boteza cu apa culturei Clujul. Pace tuturora…

Azi, am vazut plimbandu-se pe strazile Clujului un japonez. Dar ce cauti tu, fiu a lui
Dai-Nipon cu sufletul de taifun la noi! Automobilisti, americani…cate un ofiter francez cu sapca gratioasa si cu sold de viespe. Se strecoara pe ultita mucalitul dascal venind de la cursuri…trupe vesele de actori romani, copiii lui Millo. Iata si pictorul Atanasescu. Poetii simbolisti ne-au visitat. Si ciudat, politaiul feudalismului unguresc, nu-i mai goneste. Tempora mutantur. In Cluj azi sunt multe carciume la „Marasesti” si la „romania mare”. Si pe strazi tiganusii striga cu voce de argint: „glasul libertatii”, „solia statelor”. Clujule, te-ai trezit.

Stau pe fereastra cafenelei si noaptea ma acopera cu valul ei obosit si vrajit. Vantul sensual vantura prin ramuri de oliv. Luna, ca un ochiu de opal al vesniciei, isi arunca privirea in ochii mei. O prind…voi care luminati in stele, voi care sunteti, vantul, norii, florile, noaptea, sufletele stramosilor mei. Va trimit acest glas emotionat din Clujul nou: noapte buna.

Emil Isac.

Guest post by Radu Neag

Nu in una goala, ci una in care locuiesti alaturi de alte sase persoane. Si supravietuiti din 280 de lei pe luna. O camaruta, doua dulapuri, o soba prapadita si doua paturi ude mereu. Tu, o sotie si cinci copii. Asemenea familiei Czanka.

I-am descoperit azi, dupa ce doua studente la jurnalism in anul I (Oana si Andrada, care au si realizat un reportaj audio pentru un proiect european – il puteti asculta pe fundalul colajului) i-au vizitat acum cateva zile. Locuiesc sapte persoane intr-o singura incapere, pe strada Traian la numarul 11, intr-o casa pe care o observi de la o posta, deoarece ai impresia ca vei vedea cu ochiul liber cum o locuinta se darama. Nici macar nu e a lor si curand vor fi dati afara.

Azi le-am dus cateva haine (alaturi de Oana, Mara si Cristina), printre care am strecurat si un carnetel. Cel mai mic membru al familiei, Csaba, in varsta de 6 ani, si l-a insusit de cum l-a vazut. S-a apucat de desenat. Nu i-a luat mult pana ce sa ne arate creatia sa: o casa…

“Cand e senin ca acum suntem fericiti, cand ploua suntem tristi. Doua nopti am dormit uzi leoarca. Chiar si acum patul e inca ud”

Foto: Radu Neag. Script: Oana Moisil si Andrada Lăutaru (UBB Radio). Montaj audio si voce: Oana Moisil. Montaj video: Radu Neag

Una dintre regulile de baza in jurnalism conjuga mereu verbul a nu te implica, dar azi nu am fost jurnalisti, ci in afara programului. Am fost oameni. Exista sute de asemenea cazuri si fiecare putem ajuta, atata timp cat ne dorim asta.

Motivation.

Such a big word. Today it’s becoming a fancy term, something to throw into a conversation easily and without any second thought. It has become a shadow of every action and every decision. It is one of the biggest excuses and replacements of the things you need, but you don’t know about it.

Motivation.

I started to think about it for the first time when I first heard this word. I went across the ocean for 4 months away from my family and lived in conditions I wouldn’t define as pleasant. I started an organization from a scratch, an idea. But never have I thought about motivation. My motivation. It always came as something natural – sometimes life throws you challenges and you are the one to decide – cap ou pas cap.

Motivation.

It is so easy to use it as general term, as a part of a sentence, as an atom of one’s idea. But things are different when you start talking about someone’s motivation and even harder when talking about your own motivation. So what is it?

Well, for this you don’t have to open a dictionary or search Wikipedia. Yes, there are some verbalized ideas that tend to reflect the meaning, but the whole concept of being impersonal when defining motivation contradicts motivation. It is always personal.

Motivation.

Think about yourself. Yourself at this very moment. You, in front of the computer. You, inside a room. Let’s try to answer two simple question: Who are you? And What do you want?

So, who are you? Probably first thing you will do is state your name. “My name is… This is who I am!” Well, yes! But… the name is not something that determines you much. I would say that if you are the one who travels around the world, the colour of your passport is way more important than your name. So maybe nationality? :) Well, we all know that there are millions just like you, so basically it’s like saying “hey, I’m just one out of the million, whatever…” So it’s not this one. Well, you’re wearing clothes, right? These are not just ANY clothes, but your ones. They were chosen by you, for you, out of a huge pool of other stuff. They reflect your personality. Your taste. No, it’s not you! Hell no! OK… let’s continue. You’re in front of a computer. I assume it’s yours, am I right? Is this computer somehow telling who you are? You can maybe talk hours about software and hardware it has, but still. Maybe it’s the house you’re living in? Is it you? What difference does it make if it’s a huge castle, or one room in a student dorm? So many things still left :P Is it your education? Big part of your life was spent studying. Maybe the best years. And most likely you were always given an evaluation, be it a mark for an exam, praise from the professor, recognition from your mates. It was something you invested lots of effort in. Yet, it’s something that can be put in a CV, but won’t be something that person will notice in you. Obviously it will be visible that you can read and write, but who will ask you over a beer what is the integral of sqr(x) to see if you’re good at calculus. It’s not it. So maybe you are your friends? You always spend time with them. You talk a lot with them. They are the ones giving you advices and you are the one helping them out. But again it’s not it. They are the ones surrounding you and influencing you, but not you! So is it your family that makes “Y”, “O” and “U” come together in one piece? No…

To ease the task – imagine that you are alone. Imagine you are a Robinson on a lonely lost island. None of the above-mentioned is with you. Are you still you then? Well, I’d say yes.

Motivation.

Guess you’re still wondering if these lines of text still lead somewhere, or is it a hectic flow of ideas. Some patience :) We were trying to see who are you, who are we, each and every of us. If you strip yourself out of clothes, of your name, your ID, your status – be it social or something else, of all your achievements and accolades; if you strip yourself of all the things you own and things that own you, of all the people that you can hide behind or lay on? What will be left? We are so used to dressing. Humans started to wear clothes because they feared coldness as I may guess. As we got more intelligent, our fears got more sophisticated, so did our “clothes”. Today we were clothes and masks that we don’t see, but it’s something you cannot avoid.

So if you leave all these aside and try to answer in the end “Who are you?”, what would be the answer? Think about the part lying deepest in you. When you start the search, you will encounter your personality – you as you are when you are. It’s like a business card of yours, only way more advanced. You are special – this is undeniable. Then you go a bit deeper – and here comes your individuality. Something that makes you different from all others, something that makes you a spark among millions in the shade, something that points to you. Your behavior, your temperament, your preferences – all these are hidden inside you.

Motivation.

Feeling naked? Well we’re not done stripping :) Let’s call it a very good warm up. I want you to think now. Think quietly and calmly. Don’t rush. Take your time. And do things step by step. As I say. In this way it may reach you easier. You need to strip yourself ultimately. Think that all you’re left with are 10 values. Think about 10 values that you have. 10 things that you care most in your life for. 10 most sacred shrines of your soul. 10 brightest stars in the sky of your inner universe. Be patient. It’s not easy, I know. It’s not like ordering a Big Mac with medium fries and a Diet Coke in McD :P

If you’re done, think that 10 is too much. Just reading these takes time. It’s not something you can always carry in your mind. Cut 5 of them. Leave only 5 most important values that you have. Leave other 5 aside. Just cut them from the list or scratch them. They are history. Think about number 5 – it’s all that matters now! Only 5 should stay. Again, no rush. Think you’re done? Well, think again! Are you sure that those 5 left are most important to you? Are you really sure? If yes, let’s go on.

You have 5 now. 5 values. 5 things that stay at the very basics of you. We have 5 fingers on our hands and feet. 5 is an interesting number. It has a symbolical meaning in many things we may encounter. But 5 is not as symbolical as 3. So, now you have to look again at the list that’s left and cut another 2 least important values. Yes, interesting, huh? :) I understand you, believe me. I won’t bug you more. You know what to do. Do it and see when you are ready. Only 3 should stay.

Motivation.

When asking this innocent question “Who are you?” you may have thought that it’s obvious, so obvious that you don’t even need to think of an answer. Truth is that often in life we are so lost in the things that we’re involved in that these things start to be more “us” than we ourselves. And now you have a very short list of words in front of you. Unexpected outcome after seeking answer to the question. So why did we go all the way till here. Motivation may be a fancy word. It may be a nice term. It can be found in infinitely many books. But when it comes to YOUR motivation, this is something that comes from deep inside you. When you will be facing a major decision in your life, a great challenge, a huge step to be made, you will be stripped of everything. Everything. All that was clothing or mask will turn ashes and you may end up likely with a list with 3 things. These 3 things will survive any fire, won’t drown in any water, won’t break under the highest pressures. These are the things that will be holding you together. They will not let you fall apart. They will keep you cool under the hottest sun and will keep you warm in the coldest frost.

These things will be the ones that will help you run an extra kilometer, jump few centimeters higher, walk an extra step up, go across an extra barrier and reach you dream or your goal.

Motivation.

There is a second question to answer. Not more and not less important than the previous one. So… what do you want? Do you want a cookie? :P Or maybe a chocolate? Maybe you want to listen some music? Or do you want to have sex? Do you want to read a book? Do you want to fly to Fiji? Do you want to feed the hungry kids in Africa? Do you? Really?

Motivation.

When I was a kid I didn’t know the word motivation. Actually the period I have in mind – I barely knew to speak. Well, I knew to say sentences, but I guess it wasn’t the time when I was making complex judgments. Well, here I was – a kid, 4 year old (or should I say young). I wanted a F1 car toy! Yep :) I got it :D But now seriously, I wanted to be a cosmonaut! Really! This is something I know for sure. Hell, I didn’t want to be a millionaire, or a movie star, or a playboy. No way. Cosmonaut and that’s it! I know some of my friends were dreaming to be firefighters. Some were dreaming to become teachers. And this was our sincere wish. This is what we wanted. I don’t want to say that apart from this we wanted ice cream all the time :)

So what happened after. Obviously I was growing up. So were all my friends and people around me. And you know what? Somehow the idea of being a cosmonaut didn’t seem that appealing any more; moreover, it was getting less and less interesting. And here I am now. I can honestly say that I do not want to be a cosmonaut! :P But this was a 4 year old child’s dream. I can say that I lived with it most of my life so far. It was a major part of me. And now it’s not here anymore. So what do I want? Or, more important, what do you want?

All of you had a dream while being children. Am I right? I guess things changed since then. Can you now answer what do you want? You know, there is one guy, Maslow, who created a so-called pyramid of needs, things that we usually want. It has several levels, starting from the very basic needs of ours in order to keep us alive and breathing and ending up with our superior needs – to improve ourselves, to learn, to evolve. Well, forget about the pyramid, forget about your needs. It’s not important! Think about your “dream of being a cosmonaut”. Do you have one now? A sincere dream, one that is not related to words like “cool!”, “would be nice to!”, “it rocks!”.

Motivation.

We start our life in our small world, our imagination. As kids we have no knowledge about how the world is in depth. We are masters of our dreams, gods in our worlds, judges for things to decide whether they are black or white. Things are simple. As we grow up, we are taught “how the world is” and we start accepting certain statements. First it is the information. Then it goes into knowledge. Knowledge becomes so-called “common-sense”. At some point we stop questioning certain things and they become preconceptions, stereotypes and dogmas. It refers to our dreams as well. When I was a kid dreaming to be a cosmonaut, it wasn’t because I wanted to be famous, but because I wanted to fly into space. The guy who wanted to be a president didn’t want power; he wanted to help his country become better. But as we grow up, our ideas are starting to become biased by general opinion, our behavior is dictated by what is “accepted”, our dreams are becoming what is desired by most… This is why a guy once dreaming to become a firefighter dreams to become a millionaire. This is why most of us shift their perspectives and have different dreams and wishes. But coming again – What do you want? Is it something that you want or is it something that you want because people around think it’s awesome? Think – if there is something you strive for you never chose on your own, how can you pursue it?

Motivation.

It’s never easy to know for sure what do you want. It’s a very complex question. Take your time, think about it. Maybe you won’t find it now. You will need to talk with your mind and with your heart to find out the answer. And if the two voices will speak the same – you are on the good track.

If you know what you want, there is nothing you should fear. A dream has no weight to carry, nor price to pay for. On the contrary, if you have it inside you, in your soul, it gives you strength to carry more and rewards you for all the effort you make. With a dream – no darkness is scary, no path is too long, no mountain is too high. By knowing what you want you can go to places you never imagined before and get it. By pursuing what you want you will not stop when things will get rough and times will get tough.

Motivation.

Still wondering about it? No, it’s not a smart term to scare off people and to cut conversations and judgments short. This is something you can discover inside you. Something that is already there even if you didn’t know about it, even if you didn’t expect it to be there. It’s something that’s always with you. But sometimes we gather lots of “dirty clothes” as we go from a day to another. And we get a pile of things. Sometimes these things cover our motivation under them. And we cannot see it anymore. We may stop feeling it and, eventually, start believing it’s not there. This is not true :) Sometimes all we need is to just take a closer look!