Diferenţa dintre… oameni?

Eram acum câţiva ani foarte foarte plictisit mergând din centrul Clujului spre cartierul Gheorgheni, şi aveam o dilemă existenţială… nu ştiam cât e ceasul! Dezastruos moment pentru un om care nu avea o oră fixă la care să ajungă acasă sau nevastă şi copii care să-l aştepte. Primul om întâlnit după realizarea incredibilei dileme, s-a întâmplat să fie lângă teatru, un nene, de statură medie, cu epoleţi şi chipiul regulamentar pe cap:

– Bună ziua! – zic eu – puteţi să îmi spuneţi şi mie cât e ceasul?

– Sigur – răspunde el, posesorul de chipiu – Şaptesprezece fără cincisprezece minute!

– Mulţumesc!

Şi plec mai departe, zâmbind un pic… cam tâmp… Mi-am dat seama că e vorba de o speţă serioasă aici, şi zâmbind aşa, un pic cam tâmp, lumea de pe stradă zâmbea înapoi. Mi-a plăcut sentimentul, dar abia ce am ajuns în Cipariu, când mai văd un poliţist, posesor de epoleţi, fără chipiu de data asta

– Bună ziua! – zic eu – puteţi să îmi spuneţi şi mie cât e ceasul?

– Sigur – răspunde el, posesorul de epoleţi – Şaptesprezece fără unsprezece minute!

– Mulţumesc!

Şi plec mai departe, zâmbind un pic cam… şmechereşte. Speţa de mai devreme se adâncea din ce în ce mai mult, iar eu aveam zâmbetul de la o ureche până la cealaltă. Lumea de pe stradă, din autobuz (poate şi pe google maps?) zâmbeau cu mine. În continuare mi-a căzut bine că aduceam un zâmbet pe faţa lor, dar eu aveam un plan deja în cap. Trebuia să îl duc până la capăt, altfel nu mai puteam să trăiesc pe planeta asta. Zâmbetul devine diabolic, şi merg mai departe, iar pe la Interservisan, ce să vezi? un jandarm apare ca din pământ. Ia ghiciţi ce am făcut?

– Bună ziua! – zic eu – puteţi să îmi spuneţi şi mie cât e ceasul?

– Sigur – răspunde el, posesorul de baston – Cinci şi zece!

– Noh, mersi!

– Cu plăcere!

Şi omul pleacă zâmbind, eu mai aprind o ţigară şi îmi continui drumul zâmbind, relaxat spre casă. Ce am aflat în acea zi? Care era speţa? Oamenii care se iau prea în serios ajung să devină caraghioşi, iar cei autentici, pleacă zâmbind. Dar nu asta era marea descoperire, ci oamenii de pe stradă, care îmi zâmbeau înapoi când mă vedeau hlizindu-mă din cauza riguroşilor de mai devreme, feţe care se luminau.

De ce nu zâmbim mai des? De ce nu ridicăm capul din pământ pe stradă şi nu zâmbim mai des unii la alţii?

Vă recomand un wallpaper care să vă aducă aminte să zâmbiţi!