Mi-am pus azi pe Yahoo! Mesenger status: V-am zis ca iubesc clujul? si cateva persoane m-au intrebat de ce… E o intrebare simpla, cu un raspuns complicat. De ce iubim unele lucruri, locuri sau chiar persoane? de ce ne plac? de ce uram alte lucruri, locuri persoane? de ce nu ne plac? Unde e limita intre a iti place ceva si a iubi ceva?
De ce iubesc eu Clujul? pentru ca e un oras care m-a adoptat, e un oras pe care il cunosc, e un loc unde ma simt bine, e un loc cu care sunt obisnuit. Vara nu e cald ca la Bucuresti, dar am avut nevoie de cateva zile in capitala ca sa imi dau seama ca vreau inapoi “acasa”. Vreau sa nu transpir dimineata la ora 7, vreau sa nu fiu nevoit sa schimb 2 autobuze un tramvai si un metrou ca sa ajung la destinatie, vreau sa nu simt nevoia sa imi verific portofelul sau telefonul tot la 10 metri. Nu mi s-a furat nimic in Bucuresti, niciodata, pe cand in Cluj da, dar pentru aia tot in Cluj ma simt mai in siguranta.
Iubesc locul asta pentru ca e familiar, ma simt acasa, ma simt in siguranta. Imi place sa stiu ca daca o iau pe straduta aia de acolo, stiu unde ajung, si cred ca la fel e si cu lucrurile care ne plac. Ring-tone’ul telefonului de la birou e ala din serialul 24. Ma enerveaza cand imi suna telefonul de birou. Clienti. Si de obicei au probleme, dar sunetul lui imi aduce aminte de serial. Imi place serialul, imi place sunetul, imi da alt “feeling” cand raspund: *smile* <Insert company name here>, Marius speaking, what can we do for you?
De ce iubim persoane? si nu ma refer aici la sensul strict in care ne referim la iubit/iubita/boyfriend/girlfriend ci ma refer la a iubi o persoana pentru simplul fapt ca e funny. Ca te face sa zambesti, ca iti place compania ei. Iubim momentul in sine, minutele sau orele petrecute langa persoana respectiva… Si atunci cand ajungem sa cunoastem tot mai mult o persoana, cand ajungem sa ne placa modul in care isi bea cafeaua, modul in care ne priveste, cum isi trece mana prin par sau cum se aseaza pe canapea, inconstient ajungem sa ne dorim acel *smile* , acel zambet interior generat de acea miscare, acea atitudine, acel gest.
Vinerea trecuta, eram fericit. Fara nici un motiv aparent, nici chiar mie. Nu mi-a spus nimeni ca ma iubeste, si nici nu am castigat la loterie… Explicatia pe care am gasit-o a fost ca s-au adunat mai multe momente care au generat un zambet interior. Lucruri mici, marunte, lucruri care nu ti le mai aduci aminte a doua zi. Singurul pe care mi-l aduc aminte, si cred ca a participat la starea mea “Zen” [vorba Alexandrei: Esti ZEN!] de vineri, cred ca a fost o discutie despre ketchup avuta cu o seara inainte… Vineri am fost ZEN. Mai vreau!
Si da, iubesc! Iubesc pana si Clujul…
Voi? De ce iubiti?
