Ieri m-am urcat într-un taxi, o Solenza obosită maxim. Aveam impresia că mergem cu 120 prin centru ÅŸi mă Å£ineam cu spor de mânerul uÅŸii, până am văzut kilometrajul ÅŸi mi-am dat seama că bietul om nu trecea de 50 kmph… Atât putea maÅŸinuÅ£a, dar vibra din toate încheieturile mai ceva ca Ibiza lui Cristoph… M-am mai relaxat un pic.
Ati observat cum taximetriştii au tendinţa de a da volumul staţiei foarte încet, sau al casetofonului la fel când sunt nevorbiţi? În momentul ăla începe o stare de nelinişte, el aşteaptă să îl întrebi ceva, orice, despre vreme, despre maşină, despre odorizant şi de acolo se descurcă să îţi povestească despre orice, iar tu stai cuminte, te uiţi pe geam, eviţi contactul vizual, stai liniştit cu gândurile tale, şi speri să ajungi cât mai repede la destinaţie să scapi uşor.
Am auzit nenumărate poveşti în situaţii de astea, de la istorisiri despre alţi clienţi, colegi de breaslă, nevestele sictirite sau copiii care abia au terminat postliceala sau ditamai facultatea. Oameni cu probleme care stau în maşină toata ziua şi aşteaptă un client ca tine care să să ii asculte, să fie de acord cu ei, sau de ce nu, care să ii combată.
Doi dintre taximetriştii din grupul de nevorbiţi de mai sus m-au surprins plăcut în ultima perioadă: unul care citea mai mult decât un bibliotecar pe care l-am testat din umilele mele cunoştinţe şi a făcut faţă cu brio, ba m-a pus şi în vreo două impasuri şi al doilea care asculta muzică bună, care m-a plimbat prin toată magazia lui de CD-uri cu mp3-uri bine alese, mi-a pus de la Pink Floyd la muzică country, de la jazz şi dixieland la muzică clasică sau folk de calitate. Mă înclin, şi parcă mai vreau să ii văd din când în când.
Voi cum v-aţi distrat cu taximetriştii în ultima vreme?